Rosetta

Amăgirea unor frunze
De nuc
Aduc
Aminte de letargia
Unui bărbat obtuz
Confuz
Ce nu-și iubește
Iubirea ce-o poartă
Din poartă-n
Luna lui februar,
Când murdar
Își lasă gândul
Său adânc
Întâia dată pe
Amintiri portuare.
Portul acesta stă
Sub semnul
Unor valuri verzi
Străvezii,  ce
Agită circular trăirea sa
Banală
Anterioară
Primordială.
La dracu cu pletele valuri!
Grădinile
Amăgirii s-au
Măturat sub
O briză
Fierbinte, bordo.

N-a rămas
O frunză de
Nuc, în final
N-a rămas deloc..
Acum umblă
Pământul
Într-un ritm
Alert, în căutarea
Gliei divine,
Să-și poată descompune
Tihna-n tăria
Unei licori digestive.

Mareea
A pustiit universul
Său circular.
Fir-ar, firav l-a numit
Pe om - Rosetta.


17.12.2014
stan iulia

Stigmata Infinit

S-au copt mugurii
Pe jăratec.
A început sucul
Dulce să trăsnească
Arzând.
Pielea albă..
Iarna nu crede în lacrimi,
Fata strânge
Cenusă în piept
Și-și spală indiferența
Cu nonșalanța
Unor muguri de brad...
Ce n-au apucat
Să viseze tăcerea
Unei căderi libere
Aproape perfecte.

Mocnește nerostirea
Unor cuvinte alese
Iar suplețea ideilor
Ia forme aride...

Umbre cenușii
Dansează în cer
Dansează și ea
Un tango lent -
1,2
1,2 și aurore boreale
Tremură pe pereții
Craniului său.
1,2 - crapă cerul
Pe vârfuri de brad
S-a anulat orice scânteie
1,2
S-au ars mugurii-n jar
Zadar!

11-12.12.2014
stan iulia

Toaca

Toți licuricii au murit.
Lumina lunii mele
Transcende
Naivitatea și sinceritatea
Unei fluorescențe firave...
Am ucis.
Am amplificat orgoliul
Unor ființe obscure...
De-acum vânează
Nestingherite
Noaptea e lungă și oarbă
Iar Hăul e
O readucere aminte și
o reîntoarcere la
Primordial.
Am ucis.
Scene hilare răsună
Adânc, acum.
Bate toaca, te-aud.

29.11.2014
Stan Iulia

Pustiu

Tăcere din indiferenţa unei draperii ce a văzut prea multe, ce stă neclintită, ce visează romantismul a doi fluturi ce-şi ard aripile uşor de neon.
Tăcere din opacul unor ferestre mici ce nu transpar azi lumina lunii mele, ce vorbesc neclintit despre ochi mari ce străbat bucăţi din nefiinţă.
Tăcere din extazul neantului, ce rastoarnă astăzi frica şi nebunia începuturilor, ce se risipă în prăpăstii mai mari ca sufletul şi mai goale ca ochii unei femei.
Ai acelei femei.
Pustiu..

[stan.iulia. 21.07.2014]

Mărunt

Palidă răcoare
Șuieră pe vremi tulburi și gri.
Mă copleșesc emoții
Și-mi pierd sărutul
Pe alte buze
Sumbru colorate-acum
Pe aripi de fluturi.


//

N-au trecut ani,
Dar am obosit alergând
În gând.
Din când în când
Mai suspin
Și ma dor viscerele
Și mărgelele
De la gât.

//

Respirația-mi curge
În vălul cenușă
Și-mi las picuri de sânge
Pe frunze reci,
Reci ca vântul
Ce-mi fuge-n privirea seacă.

//

Ai să mă găsești tristă,
Secătuită de mister și banală...

//

Și-am să-mi împletesc
Privirea cu șuve
De păr roșu
În prispa unor case la țară.

//

Acolo unde toate gândurile
Mor
Dincolo de muguri de dor,
Printre alte veacuri
Mai blânde.

//


Am să-mi scriu numele
Greșit, voit
În scoarță de brad
Și numele voastre
Le-aștern șoptite
Pe aripi de zburătoare...

//

Voi pune capul pe
Pământ rece jilav
Și-am să-aștept să-l ridici
Să mă săruți pe frunte,
Atunci când ierni fără soare-mi
Vor cânta
"Noapte bună!"

//

Va fi trist...

23 octombrie 2013
iulia stan